Posts tagged ‘rusine’

Copilul, migrena, camionul şi grisina

un camion doua camioane(Raluca: ) Am fost să-i văd pe ai mei, acasă, la sat, la finalul lui august şi am reuşit să-mi fac maţele să clocotească, iar capul să-mi explodeze. Ai mei au avut, dragii de ei, toate intenţiile bune. Doar că prea multe astfel de intenţii şi toate înghesuite într-un interval prea scurt. “Să bei apă de la fântână că la Cluj e din aia cu clor, cu gust de conductă, nu ca asta.” Da, doar că fântâna n-a fost sterilizată (golită şi dată cu var nestins, adicătelea) de cel puţin 20 de ani. “Am luat lubeniţă. E de la supermarket, dar tot de la noi din ţară tre să fie, foarte bună.” Nu, nu era tocmai bună, chiar aş spune că era trecută şi că acea crăpătură pe care o avea pe coajă nu s-a făcut când au pus-o ei în coş, fiindcă era uscată. Dar cum poţi contrazice pe cineva care a ales toată viaţa lubeniţe? Cineva care, îmi aduc aminte şi acum, în drum spre mare, când aveam vreo 13 ani şi am mers cu autocarul, visa să sară în remorca plină de pepeni roşii pe care am depăşit-o pe şosea? “Ia şi mănâncă roşii, că-s de-astea de grădină, adevărate. Eco. Bio, cum le spune.” Da, doar că am vomat noaptea, între 3 şi 4, numai pieliţe de roşii amestecate cu acid gastric. Pe scurt, am mâncat şi băut de toate acasă, să le fac pe plac alor mei, iar apoi am zăcut o zi şi jumătate, după ce mai şi leşinasem, pentru prima dată în viaţă, în baie.

Într-un final, după 4 zile, cu tot regretul, dar cu un puternic instinct de supravieţuire, am plecat spre Cluj, dezhidratată, ameţită, palidă şi cu migrenă. Pe tren am nimerit într-un compartiment ticsit de bagajele celorlalţi călători – geamantane în care aş fi putut să şi locuiesc pentru un week-end, căci echivalau cu spaţiul pe care-l ocup când merg undeva cu cortul. Jumătate din scaunele din compartiment erau ocupate de o familie, doi părinţi tineri cu doi copii mici, unul ce avea mai puţin de 3 ani şi unul de vreo 5. Mi-am pus căştile să ascult muzică şi să citesc. Rândurile mi se amestecau pe pagină şi tot se iveau semne de exclamare care nu existau în text. “Acaaaaaanu!”, se auzea piţigăiat. “Acaaaanuuuuu!” “Acanuuuuuuu!” Copilul cel mic îmi insera, zgomotos, punctuaţia lui într-un ritm haotic şi strident. (more…)

Advertisements

Mi-e ruşine de ura din care fac parte

(Tana:) Mocneşte în mine un fel de furie de câteva zile încoace. Cocleşte în mine o scârbă şi o lehamite, un puroi de ruşine. E o ruşine care nu e a mea, dar îmi parazitează mintea, ruşinea aia care e ca un microb oportuus-vs-them1nist ce se grefează pe un obraz mai puţin gros. Când viaţa ta se derulează doar între casă, cursuri şi câţiva prieteni, cu care ai în comun susceptibilitatea asta faţă de reacţii abjecte, subumane, ruşinea e mai domoală, ca o răceală simplă, pentru că nu te loveşti de situaţii rusinoase prea des. Trece cu o glumă amară şi cu o doză de indiferenţă. Trebuie doar să stai preţ de o oră la o coadă, înconjurat de oameni din alt film, pentru ca ruşinea să te invadeze şi să te doboare.

Prima reacţie pe care am avut-o la imensitatea de postări de pe Facebook despre eleva din Covasna a fost stupoare. Raphael (prietenul meu german), mi-a zis după ce i-am povestit datele pe care le aveam din presă, „It’s unbelieveble!”. Scandal, înverşunare, oripilare din toate direcţiile. Ştiam de existenţa naţionaliştilor maghiari, dar mă gândeam că în mare parte sunt fosile pietrificate în halucinaţiile lor istorice,  nu că aceşti extremişti se împăienjenesc atât de agresiv şi printre tineri, oameni cu studii, în şcoală. Apoi am dat de un articol, sursa nu o dau că n-are sens să-i dau omului apă la moară, despre cum noi, românii, trebuie să fim uniţi în faţa opresiunii maghiare, că ziua Ungariei este o zi a crimei pentru români, cu o declaraţie a fetei ce ne îndeamnă să ne ţinem tare căci noi „suntem cei mai buni”. De aici mi s-a ridicat primul semn de întrebare. Apoi am ajuns la articolul ăsta, care mi-a confirmat suspciunea că adevărul este cel puţin la mijloc în toată întâmplarea. În timpul acesta, în presa scrisă duduie şi fumegă de informaţii ce nici nu încearcă să fie măcar un pic imparţiale. Valuri de injiurii pe Facebook, pagini întregi de ură.

Până aici pot să trag concluzia că (more…)

Cum am ajuns să avem coșmarul cel mai mare al unui medic ginecolog

(Raluca:) Ce înseamnă să fii om? Înseamnă să greșești sau înseamnă să simți compasiune și să vrei să ajuți? Pentru cine e cu musca pe căciulă, greșeala e umană, e ceva natural, inevitabil. Pentru cine trebuie să repare greșelile altora, compasiunea și iuțeala săritului în ajutor sunt atributele care-l fac om. Și rolurile se tot schimbă între noi. În sfera privată suntem oameni, greșim. Greșim, greșim, greșim. În sfera profesională, suntem oameni – construim, reparăm, construim, reparăm și de dorit ar fi să avem rapiditate și eficiență de roboți. Erorile umane sunt iertate de societate în afara orelor de program, iar în timpul serviciului greșelile devin surse nesecate de bârfă, nervi, dispreț, blamare, ură.

Cred că nimeni dintr-un oraș mare nu a scăpat fără a avea experiența văratecă a mirosului de transpirație din mijloacele de transport în comun. Acum imaginați-vă o zi petrecută în acel miros și imaginați-vă ce performanță ați putea avea.

“De ce vor să afle dacă avem sau nu baie în casă? Unde merg la budă și cum mă spăl e o chestiune intimă, cum să-i spun recenzorului?”, au trăncănit voci la recensământul recent. Întrebarea asta era esențială pentru a afla unde e nevoie de canalizări în așa fel încât apa să intre în casele oamenilor, să se poată spăla. Cine și cum se spală nu e deloc o chestiune intimă (more…)

Tag Cloud