Posts tagged ‘sentimente’

Despărţirea – scurtmetraj, lungmetraj, sit-com sau telenovelă?

(Raluca: Ăsta e textul care mi-a apărut recent în Dilema Veche, în dosarul “La despărţire”. Acolo, prin sistemul lor aleator, a fost publicat online sub lăcăţel, deci nu s-a putut accesa de către cine nu are abonament plătit. Dat fiind că textul este unul liber să circule, vi-l dau acum pe blog, celor care aveţi curiozitatea să-l citiţi. Covata mi-a ieşit în cale a doua zi după ce am trimis textul. În Dilema PS-ul nu a apărut şi poate că e mai bine fără el. Dar de scris l-am scris. Şi e adevărat. )

covataNuca de cocos e borcanul meu de murături. Adică e chestia aia pe care i-aş da-o lui să o facă, dar, pentru că el nu există, trebuie să mă descurc singură. Ca să punctez povestea asta cu despărţiri, tocmai am spart o nucă de cocos – cu o şurubelniţă, un cuţit, un şurub imens şi multe opinteli. Prima nucă de cocos pe care am mâncat-o a spart-o fostul meu prieten. Mă rog, e impropriu spus „fost prieten” fiindcă prieteni am rămas. Iubiţi nu mai suntem. Pe de altă parte, de la avalanşa altora de „iubi”, cuvântul iubit s-a perimat precum „amorul”. Dacă o ţinem tot aşa, nu vom mai avea cuvinte cu care să putem să ne exprimăm pur. Pur şi simplu. Fără vreun bagaj de miştocăreală şi condescendenţă.

Imediat după ce te desparţi, îţi vine – instinctual – să te fereşti şi să te ascunzi de tot ce îţi aminteşte de persoana pe care ai iubit-o şi cu care povestea s-a terminat. De îndată ce începe să răzbată simţul raţiunii, îţi dai seama că – la naiba! – nu vei renunţa la nuci de cocos. (more…)

Hai să facem un puzzle împreună, dragă Luca

(Raluca: ) Încep prin a vă anunța că tot cu mine veți petrece și acest post (textul de față, adicătelea, dar, de ce nu?, și postul Crăciunului, că tot nu am altceva în plan decât să fiu pe net). Așa, deci Tana e în sesiune și are și o relație minunată + două dintre cele mai solide motive din lume de a renunța la scrisul pe blog. Eu n-am sesiune, aș avea ceva treabă, dar până nu mă lămuresc cu niște chestii, tot degeaba am treaba, că ea nu mă va avea pe mine. Așa, și eu n-am nici relație. Decât cu Luca, prietenul meu imaginar. Ok, iubitul, că prieteni am destui – cum se spune. Dar, fiindcă e imaginar, nu ne prea iubim noi doi. Tot eu cu mine mă iubesc. (more…)

Croi dupa un tipar nou

(Tana:) Eram odată la o masă cu o prietenă din alt oraș si cu o amică de a ei. Pe această domnișoară o știam de fix 10 minute cât a durat drumul cu mașina de acasă la mall. Da, eram la cafea în mall. Ei bine, ne-am așezat, am comandat cafeaua și după două sorbituri știam totul despre viața ei sentimentală: recentul fost prieten, aventurile cu Georgică, ce era coleg de muncă cu Costică, care Costică nu îi era nici el tocmai un străin. Am ascultat și-am dat din cap în cercuri, să nu pară că zic nici da, nici nu. Dar cât a durat confesiunea demnă de un catolic dedicat, nu mă puteam gândi decât „Cum să-ți speli rufele murdare așa, la o cafea în mall cu un necunoscut?”. Mintea mea ușor paranoidă se gândea cum de putea fata din fața mea să-mi zică tot despre ea timp de o jumătate de cafea. Dacă lucram la radio șanț, sau o știam pe nevasta lui Costică, căci știm prea bine că lumea-i mică? Prietenii îi ai pentru a despica cu ei firul în patru, că nu te judecă și înțeleg substratul. Străinii-s ca să aberezi cu ei despre vreme, sau Kant sau cancerul colorectal.

Cam asta-i părerea mea despre deversarea lumii personale pe masă, în văzul tuturor. De-asta, uneori, pe blog mă pierd printre alegorii și metafore, ca să pot să dau ceva din mine fără să scot la iveală o inimă sângerândă sau vreun intestin. Dar ce-mi place când citesc câte un blog, sau carte, e că uneori pot zice „Uite, o mai pățesc și alții! Uite, poți să privești ideea asta și din altă parte!”.

Așa că, din spatele unui monitor, vă zic (more…)

Până la urmă, racul merge înainte sau înapoi?

Milla Jovovich si zombalaii din ”Resident Evil”

(Raluca: ) ”Vorbești de parcă te-ai fi trimis pe tine la colț”, mi-a spus. Acum vreo lună (sau două?!) m-am întâlnit la cafea cu Anda, o prietenă pe care n-o mai văzusem de doi ani (mda, amândouă la Cluj). Chiar așa, ar trebui să o sun să văd ce mai face, acum că am iar bani de ieșit  în oraș. Cum nu ne mai văzuserăm de mult, ne-am făcut o dare de seamă… în română nu sună bine asta – un update. Când fac asta îmi amintesc câte am greșit și câte am corectat și de fiecare dată mă străduiesc să văd lucrurile bune în culori mai puternice, în forme mai bine conturate. Dar chiar și așa, răutățile pipernicite și decolorate tot mă dor, iar asta fiindcă nu m-am iertat încă de tot.

Am început să am mai multe gânduri bune când n-am mai suportat durerile de cap de la cele rele. Tana spune că e mai ușor să lupți cu demonii dacă sunt mai mulți fiindcă mai învingi din ei și simți că mai și câștigi, că rezolvi câte ceva. Dacă e doar unul, ajunge să te obsedeze, pare mult mai mare și mai tare și teama e mai puternică dacă are o singură sursă. Paradoxal, dacă sunt mulți demoni care sar pe tine, ești una bucată Milla Jovovich în ”Resident Evil” sau, după caz una bucată pui de Chuck Norris. Un soi de ”unde-s mulți, puterea crește” with a twist. Așadar, pot să mă consider norocoasă: am avut și am mulți demoni cu care să mă lupt. (more…)

Fericirea, un mușchi atrofiat

(Raluca:) Nu știu dacă ne-ați dus dorul, dar eu și Tana ne gândim mereu la Hoarding Spheres și apoi ne blocăm din scris pentru câte-un motiv oarecare. Despre motivele mele, cel puțin, pot să scriu. Am fost și sunt foarte ocupată. Nu că aș face vreo chestie constructivă, doar mă îmbuib de la gânduri multe și proaste și mă simt copleșită de tot ce-mi propun și aș vrea să fi făcut încă de alaltăieri. Mi-e pur și simplu rușine față de toate chestiile pe care le știu, le înțeleg și nu le aplic. Mi-e rușine că am fost ocupată să mă supra-solicit psihic, să decorez tulpini de papură cu noduri, să-mi fac plăci de marmură pe care să scrijelesc întru eternitate ce defecte am și, mai ales, să mă port cu mine de parcă aș fi o profesoară care, deși știe că are un elev deja bun de olimpiadă, nu-i dă răgaz pentru joacă nici măcar o oră, ci îi pune în brațe o culegere și mai groasă de exerciții ce trebuie rezolvate.

Pentru a nu știu câta oară, voi asculta vreodată de cineva? Poate măcar de Maynard care-mi explică așa clar că:

Over thinking, over analyzing,
separates the body from the mind”

Am făcut ce-am făcut și m-am îndrăgostit iar. Am o uzină de sentimente care funcționează după un orar haotic, cu unii muncitori care stau mereu peste program și cu alții care absentează cu săptămânile. Unii muncitori mai hăbăuci îmi fabrică sentimente din te miri ce și din mai nimic, iar alții stau și cocoloșesc neprețuite materii prime în gogoloaie diforme (more…)

N-ai face asta offline

(Raluca:) În fiecare zi ne placem online unii pe alții, deși offline nu ne-am spune nimic. Dacă ești o tipă și vine o altă tipă (necunoscută sau vag cunoscută) la tine și îți pune mâna pe cercei și îți spune, zâmbind larg, că îi plac, vei crede că e tipa aia e cel puțin îndrăzneață și … exuberantă. Online e ok, îmi place să ascult ce asculți, îmi place scurtmetrajul ăla mișto pe care l-ai postat, îmi place să citesc ce citești, îmi place cum arată lumea de la tine de la geam, îmi place cum ți-a ieșit noua poză de profil sau ce ai de spus despre ”una, alta, cealaltă”. Offline, avem puține să ne spunem. Sau nimic. Probabil nici nu ne-am spus nimic în viața reală de… cum ar fi să-ți spun că de 20 de ani?! Hm, ți se pare mult, așa-i?

Petre era băiatul cel mare al familiei la care mergeam de mână cu bunica, în capu’ satului, să luăm lapte de capră. Mie îmi plăcea foarte tare să beau lapte de la cele două vaci ale noastre – stăteam cu cănița de tablă pe pragul grajdului (ah, și acum îmi place mirosul de bălegar, îmi dă senzația de un ”acasă” vechi, idilic, îndepărtat). Bunica mă striga la un moment dat și îmi mulgea direct în căniță. Laptele era cald, făcea spumă, era și puțin sărat, iar cum cănița avea în câteva locuri smalțul sărit, laptele primea un ușor gust metalic. Era minunat! Și aveam și oi, puteam să beau și lapte de oaie, dacă era până acolo, dar bunică-mii îi venise ideea că trebuie să beau lapte de capră fiindcă e mult mai sănătos și voi fi mai puternică. E drept că aveam dinți slabi și eram alergică – moștenire genetică. În fine, pe scurt, undeva pe la începutul anilor ’90, mergeam de mână cu buni să cumpărăm lapte de capră. Vorbeam numai cu tanti de la care luam laptele și știam de la bunica una alta despre familia ei, căci la sat toată lumea știe câte ceva – sau unii tot – despre toată lumea. Nu-mi aduc aminte însă să fi vorbit vreodată cu Petre, iar vizitele pentru cumpărat lapte de la familia lui erau singurele dăți când știu să ne fi văzut. Zilele trecute, Petre m-a găsit pe Facebook și am pornit o (more…)

Împreună

(Raluca:) Mă întâmpină la ușă și-mi place. Mă pupă și m-ascultă cum mi-a fost ziua. De când a venit prima dată, îi place casa mea, iar eu mă bucur că se simte atât de confortabil fără ca eu să fiu nevoită s-o fac pe gazda. Uneori sunt chiar invidioasă că poate profita atât de bine de apartament; parcă are chiar mai multe idei decât mine despre locurile și pozițiile în care e plăcut să te tolănești și să te relaxezi.

Nu se plânge de meniu, chiar dacă suntem cuplu carnivor-vegetarian. Mănâncă ce-i dau și chiar stă cu mine prin bucătărie când gătesc, dar fără să-și bage nasul prin oale. În schimb vrea, romantic, să-i dau să guste orice mănânc eu, cu toate că mie nu mi se face niciodată poftă să gust la rându-mi. Mă bucur că nu mă critică pentru că sunt ”deviantă” și nu mănânc carne. Ce-i drept mă cam săturasem să dau explicații altora pe tema asta.

Până acum avem aceleași gusturi muzicale și, din fericire, de cele mai multe ori mă lasă pe mine să pun muzica. Doar rar se întâmplă să mai tasteze ceva, dar nu-i prea iese să găsească o formație. Îi place Radio Guerrilla la fel de mult ca mie. Într-o dimineață când subiectul la emisiunea matinală era dacă există prietenie fără sex era să mi se frângă (more…)

Cu orgoliul țăndări îți mai sare țandăra?

Umflatul in pene le stă bine păunilor. Sursa: http://www.big-animals.com

(Raluca:) Ca să ascult de cineva trebuie ori ca persoana aia să-mi fie atât de apropiată încât să nu mai simt că sfatul vine ”din afară” sau sugestia să-mi fie făcută atât de delicat încât să nu mă atac – dar asta nu prea iese. Sau să fie ceva expert în vreun domeniu, cineva de la care se obișnuiește să fie primite sfaturi, iar atunci orgolio-receptorii nu mi se mai activează, dar asta e altă poveste. Se mai poate să fac ceva după o idee a altei persoane dacă e vorba de ceva suficient de impersonal sau dacă aplic sfatul respectiv în mod tacit, fără să-i dau dreptate persoanei în mod fățiș. Chestiuni de orgoliu neîmblânzit și ușor inflamabil. C-așa-i al meu. E greu de trăit cu un orgoliu din ăsta spongios, care se umflă ori de câte ori e inundat de vreo apă tulbure.

Atunci când se umflă, mă face mai monstruoasă decât Cocoșatul de la Notre Dame. Nu-i treabă ușoară să-mi țin echilibrul când îmi atârnă o mare tumoare orgoliferă. Tocmai de-aia cad, mă duc de-a dura, mă-mpotmolesc și mă scufund. Am făcut multe tumbe de-astea, adevărate lupte libere prin nămol, în cea mai recent încheiată relație serioasă (lungă de-un an jumate). Și el avea un orgoliu de același fel, ni le umflam ba succesiv, ba simultan. Și am trecut prin atâtea lupte – mai degrabă cu noi decât între noi – încât acum suntem ca niște camarazi veniți de pe front.

Inocența a dispărut. Am devenit tare transparenți unul față de celălalt și, intermitent și desincronizat mai întâi, iar apoi continuu și fără echivoc, am pierdut atracția. Atracția presupune o oareșcare distanță, de la capetele căreia să poți să simți magnetismul celuilalt. Vorba aia, „give me a chance to miss you”. (more…)

Timpul meu nu mai are răbdare

(Tana:) Timpul meu nu mai are răbdare. Am renunțat să joc, pe parcurs, de dragul jocului. Mă joc cu scop, cu așteptări, cu termen limită. Țin minte că, odată, aveam timp. Era timpul meu, era lichid ce ocupa perfect o formă ce-mi plăcea, ce-mi convenea, transvaza printre țesuturi fără să simt vreo presiune, avea un ritm sincron cu al meu, iar ceasurile îmi erau indiferente, tablouri atârnate pe perete, de care știam că măsoară un timp, dar nu era al meu. Eram copil.

Timpul meu s-a cristalizat. Timpul meu s-a decantat și-l simt greu în genunchi. Timpul meu trece obosit printr-un spațiu prea strâmt, fiecare moleculă a lui se zbate pentru întâietate, ca mai apoi, fără semnal, să se învolbureze și să spargă sticla, plasticul, plictisul. Timpul nou lasă urme adânci pe frunte, două linii transversale, paralele. Simt timpul în capilarele ochilor, care se înmulțesc, confluează, clipesc prea des, dorm prea puțin.

Visez o fabrică de timp. (more…)

Sinceritatea ca sport extrem

(Raluca:) Undeva, în spațiul vast și plin dintre “tăcerea e ca mierea” și “spune adevărul, tot adevărul și numai adevărul”, ne trăim viețile. Amândouă  sunt reguli, una nescrisă și a doua legiferată, aplicabile atât în viața particulară, cât și în cea publică. Mi se pare că mai au ceva în comun cele două: se aplică mai degrabă atunci când ai făcut ceva rău, dubios sau cel puțin complicat de explicat și de înțeles. Tăcerea nu e ca mierea, avem o recentă Primăvară Arabă, pornită din lucruri apăsătoare mărturisite în spațiul public, virtual, pe Twitter și Facebook, care ne demonstrează că trebuie să ne amintim mereu să avem o voce, chiar un urlet, să ne spunem părerile, să nu ne lăsăm conduși de teroare și nefericire.

Nici tot adevărul nu poate fi vreodată spus. Adevărul acela nu există. E mereu filtrat prin memoria cuiva, adică distorsionat, plămădit în ceva mai mult sau mai puțin idilic sau mai sumbru decât realitatea. Adevărul acela nu există pentru că e transformat în cuvinte, iar cuvintele sunt imperfecte, au mai multe sensuri și, puse împreună, transmit diverse conotații, deci poleiesc adevărul cu un nou strat de interpretare. Practic, sistemul juridic bazat pe “spune adevărul, tot adevărul și numai adevărul” e unul naiv, doar că, dacă justiția ar pretinde mai puțin, ar primi și mai puțin decât “adevărurile” filtrate, diluate,  înjumătățite sau exagerate pe care le primește.

În relațiile noastre inter-personale e subînțeles și că spunem adevărul și că ținem lucruri numai pentru noi.  Să presupui numai prima variantă întotdeauna înseamnă naivitate, care poate avea consecințe chiar tragice, de la pierderea casei  la ajungerea în rețele de prostituție. Să o presupui mereu pe a doua e paranoia. Zice și Dr. House că „everybody lies”, dar nu “everybody lies all the time”! (more…)

Tag Cloud