Posts tagged ‘teatru independent’

“Aşteptând-o pe Alice” cu cea mai vie păpuşă

Ţi-a plăcut „Toy Story”? Primul film, al doilea, al treilea? Toate? Nu contează care. Dacă le-ai văzut, pun pariu că ţi-au plăcut. Iar dacă nu ţi-au plăcut, pe bune, ce e în neregulă cu tine?! N-ai avut jucării în copilărie? Chiar şi copii care nu primesc jucării, au jucării fiindcă şi le fac singuri. Păpuşi din cârpe, maşinuţe din bucăţi de lemn. Până şi sclava jucată de Lupita în „12 ani de sclavie” avea păpuşi pe care şi le făcuse din pănuşi de porumb (ăla a fost momentul meu preferat din film, singurul cu încărcătură emoţională veridică).

Păpuşile şi jocurile asta ştiu să facă: când eşti mic te distrează, când mai creşti te emoţionează, te fac să retrăieşti bucuria de pe vremea când imaginaţia nu ţi-era oprită de nimic şi când, orice s-ar fi întâmplat, venea a doua zi şi asta însemna o nouă zi de joacă, fără griji, fără panică, fără stres.

Vivian e o păpuşă cu care m-am împrietenit cu câteva luni în urmă şi care abia aşteaptă să-şi facă mai mulţi prieteni. Ea locuieşte într-un pod şi o aşteaptă pe Alice, fetiţa care a crescut alături de ea şi cu care s-a jucat de toate, de la picnicuri cu ceai la lupte de teren în stilul video game-urilor. Alice a băgat-o din greşeală pe Vivian în maşina de spălat, a scăpat-o în gura câinelui, a lăsat-o pe jos când a preferat să ia de mână un băiat. Dar Vivian (more…)

Advertisements

Spectacolul care s-a născut și din Hoarding Spheres

(Raluca: ) Într-o zi, nu chiar de mult, Tana mi-a spus că ne vom întâlni cu Buluga și cu Lupan – două prietene actrițe, care vor să ne înregistreze vorbind despre blog, despre acest blog. Despre de ce blog, cum blog, blog-blog. Altceva nu am știut despre ce urma să facem, dar ne-am întâlnit cu ele și cu Alexandra și am vorbit, aparent despre blog, dar cum noi pe blog scriem despre tot felul de lucruri, am vorbit deci despre acestea. Despre natură umană. Despre optimism. Despre motivare. Despre independență. Despre iluzii. Despre speranță. Ele ne-au înregistrat cu un aparat imens, ce arăta ca un reportofon al unui uriaș. Era intimidant. Ne-au pus multe întrebări, și-au luat notițe tot timpul, Lupan ne studia toate gesturile, iar la final am aflat că o făcea deliberat, pentru a le învăța și a le folosi în spectacol.

În spectacolul THIS IS MY BODY. COME INTO MY MIND.

Un spectacol despre gramatica trupului şi a minţii, culoarea feminităţii, confuzia senzualităţii, ritmul nebuniei.

 Walk. Run. Stop. Tic-Tac, it’s time to dance!

Regia: Alexandra Felseghi

Cu: Raluca Lupan, Diana Buluga

Coordonator mişcare: Melinda Jakab

Video: Setsuna, cristian pascariu

Costume: M17, Istvan Cîmpan

E un spectacol de teatru-dans care va avea premiera duminică, 13 mai la ora 19:00 la Fabrica de Pensule, Sala Studio (Cluj). V-am povestit chiar de la început că îmi/ne place teatrul-dans așa că suntem onorate, emoționate și mândre să știm că ne vom regăsi un pic într-un astfel de spectacol. (more…)

Actor – caut decor!

(Tana:) Sferelor le place teatrul. De câțiva ani încoace am fost la nenumărate piese, am cărat recuzite, cusut rochii, am făcut brainstorming pentru rezolvări de situații senice, am suferit sau am băut de fericire alături de prietenii noștri actori.

Vorbim aici mai ales de proiectele personale, de teatrul underground. Iar pentru astfel de spectacole e nevoie de multă muncă, de mulți oameni dornici să se implice și, ca să spunem drept, de foartă multă inventivitate. Pentru ca o idee bună să devină un spectacol, nu e suficient talentul și dăruirea. Ai nevoie de atmosferă, de detalii, de lumina care să te ducă într-o anumită stare. Publicul trebuie să te creadă, trebuie să pornești cu el într-o călătorie prin universul replicilor, care stau în picioare prin intermediul imaginilor.

Când ne-a spus Ingrid de proiectul ei, al lui Alex, Răzvan și al Setsunei de a pune în scenă „Statuia Libertății”, o adaptare a textului “Phantom pains” de Vasily Sigarev, despre realități construite în spatele nebuniei, am zis „Da !, vrem să vedem ce puneți la cale. Ar fi altceva.”

  ” Există  pe lumea asta un depou de trenuri, se numeşte depoul de ”Nord”. În fiecare zi aici se strecoară  trenuri „tatuate” pe  bord.  Încet  fac un cerc şi încremenesc înaintea ieşirii. Mecanicul deschide pe jumătate uşa din față, iese din tren şi intră, pe fugă, câteva secunde la dispecerat. După care el  îşi ocupă iar locul său şi trenul merge mai departe. Pe ruta sa, pe calea sa, pe şinele sale. Apare apoi un alt tren şi totul se repetă… etc… etc… Cu alte cuvinte, rutina.
Acest depou  îşi are propriul cimitir. Acolo sunt duse vagoanele „moarte”, de la care se scot unele piese, mai bune sau mai rele. Ca şi organele pentru  transplanturi. Iar ceea ce nu foloseşte nimănui se descompune treptat din cauza timpului şi a ploilor. Rugineşte, putrezeşte, se dărâmă… etc… etc… Cu alte cuvinte, rutina. (more…)

Tag Cloud