Posts tagged ‘teatru’

Spectatorul condamnat la cultURĂ

"Spectatorul condamnat la moarte"

Foto: Nicu Cherciu (poză furată cu nonşalanţă căci puţin îmi aparţine, dat fiind că spectatorul cu bluză maro şi blugi de pe băncuţă sunt eu 😛 )

Cine ne-a condamnat pe noi? Dacă n-am primit nicio sentinţă în vreo sală de tribunal, de ce totuşi executăm cuminiţi o condamnare de câte ori stăm pasivi şi aşteptăm să se facă totul mai bine? Ce ne face să credem că suntem spectatori şi nu actori în propriile noastre vieţi?

Spectatorul condamnat la moarte este pasiv. Dar „Spectatorul condamnat la moarte” este provocator. Textul lui Matei Vişniec a fost montat la Cluj de regizorul Răzvan Mureşan şi jucat în fosta cafenea de lângă Agenţia Teatrală – Studio “Art Club”. Se joacă azi, 26 martie, de la ora 19:00 şi se mai joacă şi miercuri, 2 aprilie 2014, ora 19:00.

Căutând pe net alte variante ale spectacolului, am ajuns la nişte variante ale sale “dă prin Bucureşti”, care m-au făcut să mă simt tare ferecită şi mândră că mi-s la Cluj, no.

Vişniec a vorbit în numeroase ţări, fiind invitat s-o facă, despre tema rezistenței culturale și a literaturii ca spațiu de libertate.  Dacă vă apropiaţi de textele lui Vişniec, fie citind, fie văzându-le interpretate la teatru, veţi afla noi metode de rezistenţă, iar pentru cine a ieşit pe străzi la vreun #uniţisalvăm, “Spectatorul condamnat la moarte” vine e ca o palmă prietenoasă bătută pe spate.

(more…)

Advertisements

SNAP out of the americăn drim

liberty freedomE aşa bine în America încât poţi avea 3 case, 2 joburi şi un yacht. Aşa am auzit că are o cunoştinţă. Doar că yachtul e pentru a ajunge la serviciu, joburile sunt pentru a păstra casele la care trebuie plătite rate, iar casele sunt trei fiindcă a venit criza, locul de muncă s-a mutat în alt oraş şi apoi în altul, iar casele nu au putut face drumul acesta aşa că au rămas, una câte una, în urmă. Sunt cam singure, fiindcă nimeni nu le mai vrea pe criză şi aşteaptă să le fie plătite ratele lunare. E aşa de bine în America!

Dar să nu fim invidioşi: e cam la fel – din ce în ce mai la fel – de bine şi la noi. Pentru a trăi „visul american” nu mai avem nevoie de vize, ba chiar nici de ochi închişi. Chiar dimpotrivă. „Visul american” se poate trăi intens şi în doză forte cu ochii larg deschişi şi îndreptaţi spre Diana Buluga şi Mihail Onaca, doi actori care fac cât o scenă plină de personaje.  Printre personajele în care ei se preschimbă sunt toate tipologiile umane şi toate felurile de a te căţăra spre împlinirea visului…american. Ăla cu succesul şi fericirea maxime. (more…)

Libertatea şi responsabilitatea, nişte chestiuni excentrice

"Ex/Centric"(Raluca: ) De unele nevoi nici nu ne dăm seama că le avem şi zac nesatisfăcute de mult timp. Dacă atunci când apare reclama la vreun detergent „Nou”, lumea se îmbulzeşte să-l ia de pe raft, nu la fel e şi cu produsele culturale, care trebuie să fie „confirmate”, „afirmate” şi „premiate” pentru a spera să atragă atenţia.  Într-o ţară în care nomenclatorul (lista cu meseriile care există) nu s-a grăbit să introducă ocupaţia de designer de pagini web, cu toate că era de mult timp una dintre cele mai cerute, în schimb a păstrat ocupaţii anacronice precum aceea de plăpumar, nu-i de mirare că ne scapă multe din vedere. Cultura, cu statutul ei de Cenuşăreasă,  trebuie să facă şi să creadă în minuni pentru a ajunge la bal. Iar acolo, ţinuta ei, adaptată modelor şi timpului, e adesea considerată excentrică, fiindcă, nu-i aşa, mulţi se aşteaptă să vadă numai rochii negre de seară la bal, căci eleganţa e numai una şi bună. Dacă toate rochiile de la petrecere sunt negre poţi confunda evenimentul cu un parastas. Să nu ieşi din normă, să nu ai şi excentricităţi e de-a dreptul morbid. Încă nu suntem în momentul în care să pot spera a vedea vreun performance atât de îndrăzneţ ca alea făcute încă din anii ‘70 de Marina Abramovic (bunica performance art-ului despre care am scris pe larg aici – Marina Abramovic şi veşnica întrebare “E asta artă?”) şi alţii ca ea. Da, 40 şi ceva de ani mai târziu noi încă nu suntem destul de destupaţi la minte ca să facem faţă la performance art. Însă e cazul să ne îndreptăm atenţia spre ceva „nou”, spre propunerile făcute de teatrul independent şi spre spectacolele „excentrice”. Fiindcă avem nevoie de ele, chiar dacă nu ne dăm seama.

„EX/CENTRIC” e un exerciţiu dramatic colectiv conceput de Ionuţ Caras, realizat sub cupola Teatrului Naţional Cluj şi care se întâmplă în Studioul Euphorion. (more…)

Ursul păcălit de vulpe, o poveste care nu mai stă în coadă de peşte

Vulpi - "Ursul păcălit de vulpe", Puck, 2013

“Mami, de ce e vulpea aşa de rea? E rea cu ursul…” “Păi e şireată, vulpea e vicleană.” Desigur, neavând copii eu însămi, nu pot să ţin predici, dar mi se pare că asemenea conversaţii nu ar trebui ratate, închizându-i gura copilului cu un răspuns clişeu ce include cele două epitete pe care oricine din România le asociază unei vulpi. Că aşa am fost toţi învăţaţi: vulpea e şireată, vulpea e vicleană. Bine, bine, dar de ce e aşa? Micuţii vroiau să ştie. Intuiau că nu există efect fără cauză, că răutatea trebuie să aibă o sursă. Poate vulpea e rea pentru că îi este foarte, foarte foame şi de aia se poartă egoist cu amicul ei din pădure, ursul, de aia ţine tot peştele (furat, de altfel) numai pentru ea. Era limpede că răutatea vulpii e o chestiune de investigat.

Tocmai de aceea Delia Gavliţchi (scenarist, regizor şi sunetist) s-a gândit că povestea are nevoie de un detectiv. Şi aşa a apărut Sir Sherlup în adaptarea poveştii lui Ion Creangă. A, nu ştiţi despre ce tot zic aici? Păi, am fost să văd duminica trecută premiera spectacolului “Ursul păcălit de vulpe” la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Nu mai auzisem povestea de când eram copil şi o ascultam la pick-up, de pe vinil. De-atunci şi până acum s-au tot scurs vreo 20 şi ceva de ani şi uite că s-a schimbat şi povestea. S-a schimbat în bine. (more…)

“200 de persoane înseamnă deja o masă ameninţătoare, ce poate crea atât haos, cât şi armonie”

Atelier de teatru200 de iubitori ai teatrului sunt invitaţi să pună stăpânire pe scenă, coordonați de patru tineri regizori: István Albu, Andreea Iacob, Levente Molnár şi Ferenc Sinkó.

Dacă 200 de oameni invadează o scenă, este evident că se întâmplă ceva. Acest număr dă dinamism. Efectivul corurilor antice era de 200 de persoane, care înseamnă deja o masă ameninţătoare, ce poate crea atât haos cât şi armonie. Nimic nu ni se pare mai simplu decât traversarea unei scene sau cuvântarea cu glas tare şi totuşi… Corpul în spaţiu, textul, vocea sunt elemente ale artei actorului; pe toate le vom analiza împreună cu 200 de oameni.

Invitaţia e venită din partea Teatrului Maghiar de Stat Cluj, care vrea ca 200 de oameni să participe la ATELIER 200 – workshop de teatru pentru neprofesioniști, organizat gratuit în 28 şi 29 martie (joi şi vineri), cu prilejul zilei mondiale a teatrului. Participarea la atelier este gratuită, iar înscrierea se face (more…)

Te-a frustrat facultatea? Ştiu ceva ce trebuie să vezi

Oleanna(Raluca: ) “Dacă eşuez tot timpul ar trebui să cred despre mine că sunt un ratat. Dacă nu vreau să mă consider un ratat poate ar trebui să reuşesc din când în când.” – îi explică studentei pe care o pică profesorul cel tânăr, care-şi aşteaptă anunţul de titularizare pe post. El e atât de sigur că îşi merită postul încât şi-a dat deja banii pentru avansul la o casă nouă. Şi studenta e sigură că trebuie să treacă: “Fac tot ce mi se spune. V-am cumpărat cartea, am citit-o!“. Se gândeşte la câţi bani au dat ai ei pentru facultate şi câte sacrificii a făcut pentru dreptul ei la o educaţie superioară. “Educaţia superioară e ceva altceva decât ceva folositor; a devenit un ritual“, încearcă să-i explice profesorul cel tânăr pentru că “îmi eşti simpatică”, zice el.

“Bogaţii copulează mai rar decât săracii, dar când o fac dau jos mai multe haine. Nu înseamnă nimic, e o chestie pe care mi-a zis-o un coleg de şcoală şi mi-a rămas în cap. La fel ca prejudeacta cu învăţământul superior, confundăm folosul educaţiei superioare cu dreptul nostru la ea“, continuă proful cu explicaţiile lui. (more…)

Actor – caut decor!

(Tana:) Sferelor le place teatrul. De câțiva ani încoace am fost la nenumărate piese, am cărat recuzite, cusut rochii, am făcut brainstorming pentru rezolvări de situații senice, am suferit sau am băut de fericire alături de prietenii noștri actori.

Vorbim aici mai ales de proiectele personale, de teatrul underground. Iar pentru astfel de spectacole e nevoie de multă muncă, de mulți oameni dornici să se implice și, ca să spunem drept, de foartă multă inventivitate. Pentru ca o idee bună să devină un spectacol, nu e suficient talentul și dăruirea. Ai nevoie de atmosferă, de detalii, de lumina care să te ducă într-o anumită stare. Publicul trebuie să te creadă, trebuie să pornești cu el într-o călătorie prin universul replicilor, care stau în picioare prin intermediul imaginilor.

Când ne-a spus Ingrid de proiectul ei, al lui Alex, Răzvan și al Setsunei de a pune în scenă „Statuia Libertății”, o adaptare a textului “Phantom pains” de Vasily Sigarev, despre realități construite în spatele nebuniei, am zis „Da !, vrem să vedem ce puneți la cale. Ar fi altceva.”

  ” Există  pe lumea asta un depou de trenuri, se numeşte depoul de ”Nord”. În fiecare zi aici se strecoară  trenuri „tatuate” pe  bord.  Încet  fac un cerc şi încremenesc înaintea ieşirii. Mecanicul deschide pe jumătate uşa din față, iese din tren şi intră, pe fugă, câteva secunde la dispecerat. După care el  îşi ocupă iar locul său şi trenul merge mai departe. Pe ruta sa, pe calea sa, pe şinele sale. Apare apoi un alt tren şi totul se repetă… etc… etc… Cu alte cuvinte, rutina.
Acest depou  îşi are propriul cimitir. Acolo sunt duse vagoanele „moarte”, de la care se scot unele piese, mai bune sau mai rele. Ca şi organele pentru  transplanturi. Iar ceea ce nu foloseşte nimănui se descompune treptat din cauza timpului şi a ploilor. Rugineşte, putrezeşte, se dărâmă… etc… etc… Cu alte cuvinte, rutina. (more…)

Tag Cloud