Posts tagged ‘Teatrul National Cluj’

Spectatorul condamnat la cultURĂ

"Spectatorul condamnat la moarte"

Foto: Nicu Cherciu (poză furată cu nonşalanţă căci puţin îmi aparţine, dat fiind că spectatorul cu bluză maro şi blugi de pe băncuţă sunt eu 😛 )

Cine ne-a condamnat pe noi? Dacă n-am primit nicio sentinţă în vreo sală de tribunal, de ce totuşi executăm cuminiţi o condamnare de câte ori stăm pasivi şi aşteptăm să se facă totul mai bine? Ce ne face să credem că suntem spectatori şi nu actori în propriile noastre vieţi?

Spectatorul condamnat la moarte este pasiv. Dar „Spectatorul condamnat la moarte” este provocator. Textul lui Matei Vişniec a fost montat la Cluj de regizorul Răzvan Mureşan şi jucat în fosta cafenea de lângă Agenţia Teatrală – Studio “Art Club”. Se joacă azi, 26 martie, de la ora 19:00 şi se mai joacă şi miercuri, 2 aprilie 2014, ora 19:00.

Căutând pe net alte variante ale spectacolului, am ajuns la nişte variante ale sale “dă prin Bucureşti”, care m-au făcut să mă simt tare ferecită şi mândră că mi-s la Cluj, no.

Vişniec a vorbit în numeroase ţări, fiind invitat s-o facă, despre tema rezistenței culturale și a literaturii ca spațiu de libertate.  Dacă vă apropiaţi de textele lui Vişniec, fie citind, fie văzându-le interpretate la teatru, veţi afla noi metode de rezistenţă, iar pentru cine a ieşit pe străzi la vreun #uniţisalvăm, “Spectatorul condamnat la moarte” vine e ca o palmă prietenoasă bătută pe spate.

(more…)

Advertisements

Urletul lui Caras

Ionuț Caras este actor. Ionuț Caras e genul de om pe care poți să îl cunoști de ani și, totuși, să nu îl cunoști destul. Ionuț Caras lansează întrebări, iar tu nu te oprești până ce nu le-ai dat răspuns. Omul care îți insuflă că a avea o voce și un limbaj este o responsabilitate. Îți reamintește că munca, pasiunea și verticalitatea aduc, totuși, roade. Fie că e el, sau e în personaj, te pune față în față cu tine și te învață să te înfrunți.

I-am răpit puțin timp lui Ionuț de la teatru, și, într-o pauză de la repetiții, am căutat răspunsuri la întrebări. Proful care mereu și-a îndemnat studenții să facă spectacole de unii singuri (one-man / one-woman show) simțise nevoia să facă un show al lui. Iar acest lucru nu putea să treacă neobservat.

Ionuț Caras a strigat, acum ceva timp, prin fum și vin și sunete pătrunzătoare, strigătul lui și al lui Ginsberg. Strigătul nostru, care am fost acolo. Strigătul tău, al celui care va dori să îl audă.

“Howl” de Allen Ginsberg e un poem manifest scris acum mai bine de 50 de ani şi totuşi se aplică foarte bine societăţii. Libertatea sexuală e mai departe un tabu. De ce un one-man show cu “Howl” şi de ce acum?

Ionuț Caras: Nu de la libertate sexuală a pornit ideea. În poemul propriu-zis sunt câteva paragrafe despre sexualitate, nu foarte multe. Erau alte poeme care erau foarte, foarte dure, în care se descrie exact și pe care le-am introdus la final. Dar nu e un show care militează pentru gay.

Da, s-a nimerit ca la Cluj să fie în perioada când era și Festivalul Filmului Gay și a venit o tipă la mine, de la festival, în Insomnia, după spectacol, să îmi spună că ar trebui să organizăm ceva împreună. I-am spus că nu mă (more…)

As if (we would be)

(Raluca:) “Gestul contează”, ne tot place să spunem. Sau că “o imagine face cât o mie de cuvinte”. Și, apoi, se întâmplă ca la ieșirea din sala unde s-a jucat un spectacol extraordinar bazat pe gesturi și imagini, o tânără să spună “eu prefer o piesă clasică”. N-am folosit întâmplător cuvântul extraordinar, fiindcă un spectacol de teatru-dans e ieșit din ordinea de zi, din programul comun al evenimentelor la Cluj. Când am fost la cinema să vedem “Pina”, sala de la Odeon avea doar vreo 20 de scaune ocupate. În schimb, la ultima proiecție “Pina” la Cluj, în cadrul festivalului Temps d’Image, a fost puhoi de lume, s-au terminat ochelarii 3D și mulți au plecat acasă fără să vadă filmul-tribute, făcut pentru coregrafa sufletelor, cea care a creat sintagma de teatru-dans. Poate, între timp, aflaseră destui despre ce înseamnă “Pina” și cât de important e să vezi filmul. E important mai cu seamă dacă ești un om pasionat și de lumea ta interioară și de farmecul de-o violență subtilă a ciocnirii dintre suflete, prin dans.

Spectacolul “As if (we would be)”, coregrafiat de Stepahnie Thiersch, pe care l-am văzut marți la Teatrul Național din Cluj, este tot teatru-dans. Nu e un spectacol ușor de văzut, fără să-ți placă să observi, să citești, să descifrezi și să înțelegi gesturile și expresiile oamenilor. Tocmai pentru că se bazează pe corporalitate și nu pe cuvânt, pe expresia trăirilor prin mișcare şi nu pe sinteza lor în replici.

Teatrul-dans mi se pare o revenire la o comunicare mult mai directă. E drept că acest gen de spectacol se (more…)

Tag Cloud