(Raluca: ) Cum te simţi tu acum? Ţi-e frică. Sau nu ţi-e frică. Crezi că s-ar putea să ţi se facă frică dacă se întâmplă CEVA rău. Sau că n-are de ce să-ţi fie frică – TIMPUL vindecă tot. Le-am spus copiiilor de la #ŞcoalaAltfel cu care am avut luni primul atelier de educaţie cinematografică: un erou e cel care îşi învinge teama de eşec şi teama de necunoscut; toţi suntem eroi, fiindcă toţi avem temerile astea. Doar că e destul de obositor să fii erou zi de zi. Şi-atunci am vrea să evadăm. Pentru copii e uşor. O picătură de apă care vrea să fie cercetător, un televizor care s-a făcut poliţist, un fotbalist supărat că un pinguin spadasin i-a spart mingea… Nu, nu delirez. Copiii ştiu cel mai bine ce-i cu eroii şi cu super-eroii. Se pot gândi că un brad se ceartă cu o zambilă fiindcă ea e mai frumoasă sau că o broscuţo-chestie şi-a pierdut toată averea, veselia şi cheful de vorbit aşa că s-a atârnat în jos cu-n X pe gură. Copiii spun lucrurilor pe nume, chiar şi celor cărora noi nu vrem să le dăm nume fiindcă am uitat să ni le mai imaginăm sau ne sperie prea tare şi le-am ferecat în sertarul „Strict Secret” din biroul nostru mental de oameni mari. Oameni mari cu birou la cap, nu doar cu scaun. (Oricum scaunul singur e doar un căcat!) Read the rest of this entry »
De citit când (nu) ţi se face frică
(Raluca: Ăsta e textul care mi-a apărut recent în Dilema Veche, în dosarul “La despărţire”. Acolo, prin sistemul lor aleator, a fost publicat online sub lăcăţel, deci nu s-a putut accesa de către cine nu are abonament plătit. Dat fiind că textul este unul liber să circule, vi-l dau acum pe blog, celor care aveţi curiozitatea să-l citiţi. Covata mi-a ieşit în cale a doua zi după ce am trimis textul. În Dilema PS-ul nu a apărut şi poate că e mai bine fără el. Dar de scris l-am scris. Şi e adevărat. )
Nuca de cocos e borcanul meu de murături. Adică e chestia aia pe care i-aş da-o lui să o facă, dar, pentru că el nu există, trebuie să mă descurc singură. Ca să punctez povestea asta cu despărţiri, tocmai am spart o nucă de cocos – cu o şurubelniţă, un cuţit, un şurub imens şi multe opinteli. Prima nucă de cocos pe care am mâncat-o a spart-o fostul meu prieten. Mă rog, e impropriu spus „fost prieten” fiindcă prieteni am rămas. Iubiţi nu mai suntem. Pe de altă parte, de la avalanşa altora de „iubi”, cuvântul iubit s-a perimat precum „amorul”. Dacă o ţinem tot aşa, nu vom mai avea cuvinte cu care să putem să ne exprimăm pur. Pur şi simplu. Fără vreun bagaj de miştocăreală şi condescendenţă.
Imediat după ce te desparţi, îţi vine – instinctual – să te fereşti şi să te ascunzi de tot ce îţi aminteşte de persoana pe care ai iubit-o şi cu care povestea s-a terminat. De îndată ce începe să răzbată simţul raţiunii, îţi dai seama că – la naiba! – nu vei renunţa la nuci de cocos. Read the rest of this entry »
Ţi-a plăcut „Toy Story”? Primul film, al doilea, al treilea? Toate? Nu contează care. Dacă le-ai văzut, pun pariu că ţi-au plăcut. Iar dacă nu ţi-au plăcut, pe bune, ce e în neregulă cu tine?! N-ai avut jucării în copilărie? Chiar şi copii care nu primesc jucării, au jucării fiindcă şi le fac singuri. Păpuşi din cârpe, maşinuţe din bucăţi de lemn. Până şi sclava jucată de Lupita în „12 ani de sclavie” avea păpuşi pe care şi le făcuse din pănuşi de porumb (ăla a fost momentul meu preferat din film, singurul cu încărcătură emoţională veridică).
Păpuşile şi jocurile asta ştiu să facă: când eşti mic te distrează, când mai creşti te emoţionează, te fac să retrăieşti bucuria de pe vremea când imaginaţia nu ţi-era oprită de nimic şi când, orice s-ar fi întâmplat, venea a doua zi şi asta însemna o nouă zi de joacă, fără griji, fără panică, fără stres.
Vivian e o păpuşă cu care m-am împrietenit cu câteva luni în urmă şi care abia aşteaptă să-şi facă mai mulţi prieteni. Ea locuieşte într-un pod şi o aşteaptă pe Alice, fetiţa care a crescut alături de ea şi cu care s-a jucat de toate, de la picnicuri cu ceai la lupte de teren în stilul video game-urilor. Alice a băgat-o din greşeală pe Vivian în maşina de spălat, a scăpat-o în gura câinelui, a lăsat-o pe jos când a preferat să ia de mână un băiat. Dar Vivian Read the rest of this entry »
Spectatorul condamnat la cultURĂ
Foto: Nicu Cherciu (poză furată cu nonşalanţă căci puţin îmi aparţine, dat fiind că spectatorul cu bluză maro şi blugi de pe băncuţă sunt eu 😛 )
Cine ne-a condamnat pe noi? Dacă n-am primit nicio sentinţă în vreo sală de tribunal, de ce totuşi executăm cuminiţi o condamnare de câte ori stăm pasivi şi aşteptăm să se facă totul mai bine? Ce ne face să credem că suntem spectatori şi nu actori în propriile noastre vieţi?
Spectatorul condamnat la moarte este pasiv. Dar „Spectatorul condamnat la moarte” este provocator. Textul lui Matei Vişniec a fost montat la Cluj de regizorul Răzvan Mureşan şi jucat în fosta cafenea de lângă Agenţia Teatrală – Studio “Art Club”. Se joacă azi, 26 martie, de la ora 19:00 şi se mai joacă şi miercuri, 2 aprilie 2014, ora 19:00.
Căutând pe net alte variante ale spectacolului, am ajuns la nişte variante ale sale “dă prin Bucureşti”, care m-au făcut să mă simt tare ferecită şi mândră că mi-s la Cluj, no.
Vişniec a vorbit în numeroase ţări, fiind invitat s-o facă, despre tema rezistenței culturale și a literaturii ca spațiu de libertate. Dacă vă apropiaţi de textele lui Vişniec, fie citind, fie văzându-le interpretate la teatru, veţi afla noi metode de rezistenţă, iar pentru cine a ieşit pe străzi la vreun #uniţisalvăm, “Spectatorul condamnat la moarte” vine e ca o palmă prietenoasă bătută pe spate.
SNAP out of the americăn drim
E aşa bine în America încât poţi avea 3 case, 2 joburi şi un yacht. Aşa am auzit că are o cunoştinţă. Doar că yachtul e pentru a ajunge la serviciu, joburile sunt pentru a păstra casele la care trebuie plătite rate, iar casele sunt trei fiindcă a venit criza, locul de muncă s-a mutat în alt oraş şi apoi în altul, iar casele nu au putut face drumul acesta aşa că au rămas, una câte una, în urmă. Sunt cam singure, fiindcă nimeni nu le mai vrea pe criză şi aşteaptă să le fie plătite ratele lunare. E aşa de bine în America!
Dar să nu fim invidioşi: e cam la fel – din ce în ce mai la fel – de bine şi la noi. Pentru a trăi „visul american” nu mai avem nevoie de vize, ba chiar nici de ochi închişi. Chiar dimpotrivă. „Visul american” se poate trăi intens şi în doză forte cu ochii larg deschişi şi îndreptaţi spre Diana Buluga şi Mihail Onaca, doi actori care fac cât o scenă plină de personaje. Printre personajele în care ei se preschimbă sunt toate tipologiile umane şi toate felurile de a te căţăra spre împlinirea visului…american. Ăla cu succesul şi fericirea maxime. Read the rest of this entry »
(Raluca: ) De unele nevoi nici nu ne dăm seama că le avem şi zac nesatisfăcute de mult timp. Dacă atunci când apare reclama la vreun detergent „Nou”, lumea se îmbulzeşte să-l ia de pe raft, nu la fel e şi cu produsele culturale, care trebuie să fie „confirmate”, „afirmate” şi „premiate” pentru a spera să atragă atenţia. Într-o ţară în care nomenclatorul (lista cu meseriile care există) nu s-a grăbit să introducă ocupaţia de designer de pagini web, cu toate că era de mult timp una dintre cele mai cerute, în schimb a păstrat ocupaţii anacronice precum aceea de plăpumar, nu-i de mirare că ne scapă multe din vedere. Cultura, cu statutul ei de Cenuşăreasă, trebuie să facă şi să creadă în minuni pentru a ajunge la bal. Iar acolo, ţinuta ei, adaptată modelor şi timpului, e adesea considerată excentrică, fiindcă, nu-i aşa, mulţi se aşteaptă să vadă numai rochii negre de seară la bal, căci eleganţa e numai una şi bună. Dacă toate rochiile de la petrecere sunt negre poţi confunda evenimentul cu un parastas. Să nu ieşi din normă, să nu ai şi excentricităţi e de-a dreptul morbid. Încă nu suntem în momentul în care să pot spera a vedea vreun performance atât de îndrăzneţ ca alea făcute încă din anii ‘70 de Marina Abramovic (bunica performance art-ului despre care am scris pe larg aici – Marina Abramovic şi veşnica întrebare “E asta artă?”) şi alţii ca ea. Da, 40 şi ceva de ani mai târziu noi încă nu suntem destul de destupaţi la minte ca să facem faţă la performance art. Însă e cazul să ne îndreptăm atenţia spre ceva „nou”, spre propunerile făcute de teatrul independent şi spre spectacolele „excentrice”. Fiindcă avem nevoie de ele, chiar dacă nu ne dăm seama.
„EX/CENTRIC” e un exerciţiu dramatic colectiv conceput de Ionuţ Caras, realizat sub cupola Teatrului Naţional Cluj şi care se întâmplă în Studioul Euphorion. Read the rest of this entry »
“Mami, de ce e vulpea aşa de rea? E rea cu ursul…” “Păi e şireată, vulpea e vicleană.” Desigur, neavând copii eu însămi, nu pot să ţin predici, dar mi se pare că asemenea conversaţii nu ar trebui ratate, închizându-i gura copilului cu un răspuns clişeu ce include cele două epitete pe care oricine din România le asociază unei vulpi. Că aşa am fost toţi învăţaţi: vulpea e şireată, vulpea e vicleană. Bine, bine, dar de ce e aşa? Micuţii vroiau să ştie. Intuiau că nu există efect fără cauză, că răutatea trebuie să aibă o sursă. Poate vulpea e rea pentru că îi este foarte, foarte foame şi de aia se poartă egoist cu amicul ei din pădure, ursul, de aia ţine tot peştele (furat, de altfel) numai pentru ea. Era limpede că răutatea vulpii e o chestiune de investigat.
Tocmai de aceea Delia Gavliţchi (scenarist, regizor şi sunetist) s-a gândit că povestea are nevoie de un detectiv. Şi aşa a apărut Sir Sherlup în adaptarea poveştii lui Ion Creangă. A, nu ştiţi despre ce tot zic aici? Păi, am fost să văd duminica trecută premiera spectacolului “Ursul păcălit de vulpe” la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Nu mai auzisem povestea de când eram copil şi o ascultam la pick-up, de pe vinil. De-atunci şi până acum s-au tot scurs vreo 20 şi ceva de ani şi uite că s-a schimbat şi povestea. S-a schimbat în bine. Read the rest of this entry »
O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj
(Tana: ) Stăteam pe Facebook acum câteva zile şi uitându-mă pe Wall la ce au mai postat unii, alţii dau de al nu-ştiu-câtelea articol despre câinii torturaţi, cu poza mare, explicită ataşată. Le-am tot ignorat, pe unii “pasionaţi” i-am scos din feed, dar de data asta mi-am zis să ascult de Bukowski, care spunea bine că umanitatea trebuie schimbată cu fiecare om în parte.
Îi scriu un comment la articol, fără să apelez la injurii sau violenţă verbală (că doar încercam să mă opun expunerii gratuite la cea vizuală), despre puţinul pe care îl ştiu despre fotojurnalism, importanţa şi puterea sugestiei, în opoziţie cu repulsia ce o creează explicitul. Omul îmi dă Like, semn că a înţeles ce debitam eu acolo, fără să mai fie nevoie de alte comentarii. Îi dau apoi articolul ăsta, entuziasmată că încă se mai întrevăd soluţii, printre multitudinea de lamentări şi plângeri de milă (la adresa câinilor, a noastră, a naţiunii, a omenirii etc).
Nu trec două zile şi acelaşi om pune un articol cu poza lui Ionuţ de la autopsie. Poză cu faţa desfigurată, să nu existe dubii. Mă lasă mută. Poate dă şi el like de inventar, ca ăia care îţi dau like la o piesă ce-ai pus-o de nici 2 secunde. Să nu se Read the rest of this entry »
(Raluca: ) Am fost să-i văd pe ai mei, acasă, la sat, la finalul lui august şi am reuşit să-mi fac maţele să clocotească, iar capul să-mi explodeze. Ai mei au avut, dragii de ei, toate intenţiile bune. Doar că prea multe astfel de intenţii şi toate înghesuite într-un interval prea scurt. “Să bei apă de la fântână că la Cluj e din aia cu clor, cu gust de conductă, nu ca asta.” Da, doar că fântâna n-a fost sterilizată (golită şi dată cu var nestins, adicătelea) de cel puţin 20 de ani. “Am luat lubeniţă. E de la supermarket, dar tot de la noi din ţară tre să fie, foarte bună.” Nu, nu era tocmai bună, chiar aş spune că era trecută şi că acea crăpătură pe care o avea pe coajă nu s-a făcut când au pus-o ei în coş, fiindcă era uscată. Dar cum poţi contrazice pe cineva care a ales toată viaţa lubeniţe? Cineva care, îmi aduc aminte şi acum, în drum spre mare, când aveam vreo 13 ani şi am mers cu autocarul, visa să sară în remorca plină de pepeni roşii pe care am depăşit-o pe şosea? “Ia şi mănâncă roşii, că-s de-astea de grădină, adevărate. Eco. Bio, cum le spune.” Da, doar că am vomat noaptea, între 3 şi 4, numai pieliţe de roşii amestecate cu acid gastric. Pe scurt, am mâncat şi băut de toate acasă, să le fac pe plac alor mei, iar apoi am zăcut o zi şi jumătate, după ce mai şi leşinasem, pentru prima dată în viaţă, în baie.
Într-un final, după 4 zile, cu tot regretul, dar cu un puternic instinct de supravieţuire, am plecat spre Cluj, dezhidratată, ameţită, palidă şi cu migrenă. Pe tren am nimerit într-un compartiment ticsit de bagajele celorlalţi călători – geamantane în care aş fi putut să şi locuiesc pentru un week-end, căci echivalau cu spaţiul pe care-l ocup când merg undeva cu cortul. Jumătate din scaunele din compartiment erau ocupate de o familie, doi părinţi tineri cu doi copii mici, unul ce avea mai puţin de 3 ani şi unul de vreo 5. Mi-am pus căştile să ascult muzică şi să citesc. Rândurile mi se amestecau pe pagină şi tot se iveau semne de exclamare care nu existau în text. “Acaaaaaanu!”, se auzea piţigăiat. “Acaaaanuuuuu!” “Acanuuuuuuu!” Copilul cel mic îmi insera, zgomotos, punctuaţia lui într-un ritm haotic şi strident. Read the rest of this entry »
(Raluca: ) Aproape c-ar merge ca nume de roman, pe undeva pe lângă “Felix şi Otilia”. Romeo şi Felicia sunt numele mijlocii ale părinţilor mei (biologici). Mereu trebuie să precizez din capul locului de care set de părinţi vorbesc. Îmi aduc aminte când am auzit-o prima data pe Narcisa Suciu cântând “Mociriţă cu trifoi, m-au cerut la Mama 2” şi mă gândeam ce bine că şi folclorul include chestia asta cu prima mamă, a doua mamă…
Povestea de dragoste a Feliciei cu Romeo, dacă a existat, n-am auzit-o niciodată. Nici măcar de la alţii. S-au detestat de când mi s-au deschis ochii asupra lor. Totuşi divorţul lor, care era născut din nişte clare “diferenţe irenconciliabile” de tip american, a venit târziu, după destui ani de chinuri sufleteşti şi zvârlituri ale obictelor prin casă. Sunt divorţaţi de mai bine de 18 ani şi nu au reuşit să se ierte nici acum, ceea ce pentru mine, care am relaţii amiabile cu mai toţi cu care am şifonat cearşafuri (sau doar atrii , ventricule şi neuroni), e destul de greu de înţeles. Ce-au putut să-şi facă atât de rău încât se urăsc mai departe, n-am habar. Am trecut şi eu prin destule şi pentru aia nu-mi vine să mai jumulesc oameni cu care am intrat odinioră cu carul în garduri şi prin mărăcini. Apă sub pod, beibi. Apa Sâmbetei sub pod. Dar ei nu şi nu. Ei o ţin pe-a lor, bosumflaţi şi ranchiunoşi. Dau şi acum vina pe celălalt şi se bucură fiecare când descoperă că eu şi sor-mea semănăm cu ei (mama cu ea şi tata cu el, evident), ca şi cum ar câştiga într-un fel de război imaginar cu replica finală: „Ţi-am spus că am făcut copiii ăştia numai eu!”. E felul lor de a ne arăta că ne iubesc foarte mult. Şi că se urăsc mai departe foarte mult. Eu mă tot întreb de ce fiindcă am descoperit că au foarte multe în comun. Sper să nu le spuneţi, dar am decis cu sor-mea să le mai dăm vreo doi ani şi, la aniversarea a 20 de ani de la divorţ, să-i întâlnim.
Misterul ranchiunii lor se adânceşte de fiecare dată când Read the rest of this entry »
hoardingspheres 